O dată ca niciodată, cuibărită sus în Alpi, trăia o regină frumoasă, dar singuratică, cu o inimă de gheață. Cu vocea ei angelică, a ademenit nenumărați păstori în adâncurile peșterii sale, în încercarea de a-i cuceri. Dar dragostea adevărată continua să o evite și, în cele din urmă, inima ei rece s-a săturat de compania păstorilor. Și așa, cu o mișcare crudă din încheietură, i-a pus pe sclavii ei gnomi să-i arunce în abisul de gheață care se deschidea dedesubt.

Într-o zi, un curajos, dar simplu, păstor a urcat pe munte și a intrat neanunțat în peștera ei. Regina a fost instantaneu fermecată de păstor, iar purtarea ei rece s-a topit într-o îmbrățișare plină de dragoste. Dar sclavii gnomi nu au fost de acord. Plini de supărare și invidie, l-au prins pe păstor în somn și l-au aruncat în valea de dedesubt, așa cum făcuseră de multe ori înainte.

Când s-a trezit și a aflat ce s-a întâmplat, regina a fost cuprinsă de durere. În timp ce plângea pierderea iubitului ei, inima ei de gheață s-a topit suficient cât să verse o singură lacrimă.

Când lacrima a sărutat pământul înghețat de dedesubt, s-a cristalizat într-o floare elegantă — floarea de colț. Astfel, dintr-o poveste tragică a luat naștere un simbol durabil al iubirii, curajului și frumuseții, care va dăinui pentru totdeauna în inima Alpilor.